Enduring Freedom" - acesta ar fi raspunsul corect si oficial, adica o operatiune de mentinere a pacii intr-o zona zguduita de rafuieli tribale, bombe americane si cutremure. "Sansa noastra de a demonstra ca suntem intr-adevar parteneri credibili ai NATO, acum, inaintea summitului de la Praga" - aceasta ar fi justificarea autoritatilor de la Bucuresti pentru cea mai ampla actiune militara, platita integral, cu milioane de dolari, din fondurile guvernamentale. Ce caut eu in Afganistan? In principal, caut alti romani ajunsi aici si de voie, si de nevoi. Asta ar fi explicatia profesionala. Adica ii caut pe cei 405 soldati romani care vor deveni, din 15 iulie, odata cu incheierea transporturilor aeriene, al doilea contingent ca marime - dupa cel american, evident - din zona Kandahar. Omeneste vorbind, intrebarea mi s-a insurubat in cap inca de la inceputul calatoriei. Uriasul avion Hercules s-a comprimat, parca, pe dinauntru in clipa in care cei 40 de militari si 20 de ziaristi au fost nevoiti sa-l imparta cu cateva zeci de tone de munitie, materiale si provizii pentru Batalionul 26 Infanterie si pentru un pluton de Politie Militara. La capatul celor 14 ore ale drumului (cu doua escale tehnice - una la Craiova si una in Turkmenistan) nu-ti doreai decat sa-ti apesi cu putere tamplele pana la dezumflare dupa ce decibelii motoarelor si ai ventilatoarelor urlatoare ti le intinsesera spre explozie. Nu-ti doreai decat sa uiti socurile termice aiuritoare, de la zaduful apasator de dinaintea decolarilor la frigul suierator de la 8.000 de metri. Iti doreai sa poti scoate de undeva, din subcutanat, mirosul de vaselina si uleiuri arse. Ai vrea sa uiti imaginea cu efect inhibitor a galetii-latrina atarnata spre coada avionului. Ce caut eu aici? Intrebarea mi-a revenit cand comandantul aeronavei, un tip de 40 de ani, cu o fata cioplita parca cu baioneta, ne-a explicat calm-tehnic, cum vom zbura in orb deasupra Afganistanului. Fara ghidare de la sol, fara avioane de escorta, strecurandu-ne printre F-16 si B-2, care-si vad de vanatorile si bombardamentele lor. In orb, pe deasupra Hinducusilor de 6-7.000 de metri, cu speranta in suflet ca nici un taliban insomniac nu se va gandi taman atunci sa le arate aliatilor ca rezistenta n-a fost anihilata. Intrebarea pe care-o aveam in minte o mai auzisem undeva, rostita in engleza. O puneau in filmele despre Vietnam baietii americani plecati in patrulare prin jungla, in cautare de vietcongi. Apropo de Vietnam, cica Herculesul cu care am zburat, fabricat in '61, n-a ratat razboiul de trista amintire. Ajunsi pe Kandahar International Airport, un "Wellcome" mare te intampina de pe o pancarta alba. Zici ca toate relele au trecut: zgomotul, mirosurile, socurile termice. Doar e "International", nu?! Dupa primii trei pasi in afara cladirii scapate nebombardata, bucuria de a fi dat de pamant solid sub picioare se risipeste intr-un nor de praf. Un nor ridicat din cele trei degete de tarana alba, care acopera tot ce poti cuprinde cu privirea proprie, plus binoclurile Armatei. Un praf lipicios si sufocant, care te imbraca, te camufleaza, te incalta, te satura. E inca racoare. De-abia a rasarit soarele. Totusi, termometrul s-a priponit pe la vreo 20 de grade. "Sa vedeti la pranz, ieri au fost 55 la umbra", ne face sosirea si mai agreabila unul din militarii romani aflati deja in tabara. Nici linistea ravnita n-o capeti. Baza e insirata de-a lungul pistei aeroportului, pe unde, cam la 2 minute, se ridica un elicopter de lupta sau un avion de transport, iar vehiculele de patrulare misuna ca niste ganganii de desert, arand nisipul. Imi trantesc geanta in cortul unde am fost cazati. Dupa ce norul de praf ridicat de pe jos se mai risipeste, mai imi pun o data intrebarea: ce caut eu in Afganistan? Ce cauta soldatii romani in Afganistan? Probabil ca raspunsul l-am fi gasit, pana nu de mult, doar in bancurile tipic romanesti. Am trait s-o vedem si pe-asta: militarii romani ii vor pazi si-i vor apara pe supersoldatii americani. Supersoldati scosi, parca, dintr-o incredibila rafinarie care produce absolut tot ce le este necesar pe baze sintetice: mancare cu gust de cauciuc, ambalata in cutiute si plicuri vidate, uniforme din materiale termoizolante si toate facilitatile la container. Baza militara e plina de module: container-bucatarie lipit de cort-sala de masa, container-WC, container-dus, magazin-container, cort-club. Hectare intregi de nisip sunt ancorate in pilonii si paramele miilor de corturi destinate celor aproximativ 4.000 de militari si angajati civili care-i deservesc. Cele ale americanilor le recunosti dintr-o ochire: au aer conditionat, acoperis de placaj si dusumea. Militarii nostri inghit deocamdata praful si-n dormitoare, pana cand canadienii, satui de-atata Afganistan, le vor preda, peste doua saptamani, corturile lor cu imbunatatiri. Soldatii romani au ca principala misiune aici paza uriasei baze. Se asteapta insa sa fie solicitati si in misiuni de patrulare in perimetru, escortare de convoaie sau poate chiar misiuni de cercetare in cautarea ramasitelor Al-Qaida. Deocamdata, pana cand efectivul va fi completat, batalionul din Oltenia incearca sa-si faca sederea de 6 luni cat mai usoara. Din tara le-au venit mai toate efectele standard din dotarea Armatei Romane, plus cateva accesorii indispensabile pentru o astfel de misiune lunga, in conditii ultravitrege: frigidere, calculatoare, televizoare color si chiar o antena parabolica. Acum se negociaza cu canadienii predarea-primirea taberei si pretul la care vor fi lasate mostenire o serie de facilitati. Pana cand se vor intelege comandantii, militarii canadieni si-au deschis langa corturile-cantina un mic talcioc unde vand seara tot ce au agonisit in timpul sederii la Kandahar si nu le mai este folositor: radiocasetofoane, chiloti, tricouri, ochelari de soare, CD-uri... Gratis insa, militarii romani s-au ales, deocamdata, cu o porecla de la americani. Dupa ce au incercat, fara prea mare succes, sa le explice de unde vine numele Batalionului "Neagoe Basarab", trupetii de peste Ocean au simplificat, cum le e felul, iar romanilor le-a ramas numele "Red Scorpions" (Scorpionii rosii). Nu stim de unde rosu. Ce-i drept, Armata Romana e o pata vie de culoare in albul prafos din jur: verde padurar, cum ii sta bine osteanului din Muntii Carpati. Din fericire insa, nisipul camufleaza tot, pana si ARO-urile kaki, capatand, dupa cateva zile, culoarea desertului. Pana cand infanteristii romani vor prelua de la canadieni paza bazei, americanii se feresc si ei cum pot. Consemnul e clar: nici un militar nu se desparte de arma lui. Ii vezi dimineata in chiloti si maiou facandu-si jogging-ul cu arma in banduliera. Pentru prima data am luat micul dejun cu pistolul-mitraliera asezat frumos in dreapta furculitei. Americanii nu se despart de puscoacele lor ultrasofisticate nici cand merg la closet, iar la dus, in cuiul pentru prosoape, dai cu ochii de cateva mitraliere balanganindu-se lenes. Ce cauta soldatii romani in Afganistan? Raspunsul ti-l dau aproape fara greseala fiecare dintre ei atunci cand ii intrebi cu reportofonul in mana: "Vrem sa ne facem datoria, sa ajutam Romania pentru NATO" si altele de genul asta. Fiecare are insa in minte si ti-o si marturiseste daca-l iei deoparte ca niciodata n-ar fi strans in tara aproape 1.000 de dolari pe luna. Si atunci se urca intr-un Hercules, isi ia ramas bun de la familie, inghite praf, isi evapora si sangele la 50-60 de grade. Ce cauta soldatii romani in Afganistan? Ce nu pot gasi in tara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu